Lumea de lângă noi

 

Planul 5 al existenței umane – omul individualist – imit-a-tor în comport-a-ment versus omul individuat – ora-tor și ascult-ă-tor

Cuvinte: Vorbe și Spuse

Cred că unele cuvinte au pierdut litere prin verbalizare, de aceea am pus în forma (x) litera dispărută, din interiorul cuvântului. Cred că, în cuvântul „cunoaștere” a fost adăugată litera o, de fapt la originile sale, fiind „cu-naște-re”, adică „a face” un gând nou.

Ansamblul cunoașterii, ceea ce numim „cultură”, este dat de acumularea noilor gânduri, ceea ce numim „idei”, în iono-sfera omului sau a atmosferei, exterioară ființelor. Pare că litera i vine de la infinit, iar litera s de-notă același lucru cu _-∞∫^+∞, semnul matematic-integral  de la –∞ la +∞.

Energia este fenomenul de ”con-dens-are” a radiațiilor din undele electromagnetice, pe o plajă cuprinsă între material (+) și viu (+). Natura are ca necesitate vitală inter-relațion-area și de inter-dependența dintre „material” și „viu”. Necesitatea naturală poate fi materială sau energetică. Această necesitate este îndeplinită prin  combinațiile date de reflecția sau refracția sau reflexia undelor electromagnetice. Stadiile naturii, de evoluție de la material la viu, demostrează apariția diferitelor specii materiale și vii, fiecare cu caracteristicile specifice de funcționare.

Pentru speciile vii, o necesitate este inter-relațion-area și inter-dependența, fiecărui individ cu ceilalți indivizi ai speciei, ceea ce de-numim caracteristica de sistem biologic deschis sau viață socială.

A îndeplini necesitatea naturii sociale umane de inter-relațion-are și de inter-dependență, înseamnă procesul de „a aspira”sau„a eleva”sau„a cunoaște”. Necesitatea umană înseamnă și definirea (verbală sau tăcută sau scrisă) a experienței avute  (energiilor vitale -pre-text) și a experimentării (con-text), avute într-un punct fluid și ferm (ax de existență), ce aliniază câmpul electric cu cel magnetic, componente ale câmpului bio-fizico-chimic deținut, cât și cu câmpurile exterioare.

Satisfacerea necesităților este „ex-prim-at(ț)ă” prin com-unic-are-a: verbală, tăcută sau scrisă, ceea ce numim „con-fluență” energetică.  Satisfacerea necesităților, prin con-fluență, are ca efect interior, pentru o  ființă umană, „vigoarea” (sănătatea mentală-voință)  „vitalitatea” (sănătatea trupului-vrere-cunoaștere), și alinierea acestora cu „vigilitatea” (sănătatea psihică-voie), iar ca efect exterior materializarea sau schimbarea mediului de existență.

Verbalizarea - emiterea sunetelor, ceea ce exprimă voința (a chicoti sau a mârâi saua  ofta, chiar și prin cuvânt sau a trăncăni, a vorbi fără minte) este abilitatea automată, de combinare a inteligenței cu dorința voită, dată de constituția structurală (trup) a unei ființe.

Intonarea sunetelor, ceea ce exprimă vrerea volitivă, poate fi:

·        o „tranz-acție sterilă”, adică „copiată”sau„imitată”, ca „re-flecție” a  „in-conștienței” vieții, prin utilizarea tiparelor fixe (noțiuni sau sunet) ale ideologiei sau științei și care nu conține energie vitală (sferă de lumină, prin frecvența deținută), fiind utilizată pentru „a domina”, prin cele verbalizate sau pentru „a adera”, la cele verbalizate. Exercițiul intelectual, făcut în „formule” date ca „tipar” imitat de gândire (logică), îndepărtează cunoașterea. 

·        făcută cu ajutorul armonicelor de sunet; folosirea sunetului (timbru+tonului), în comunic-are-a vor-bei definește aspectele pre-textului sau con-textului.

Modul de a trans-mite, prin verbalizare, ascunde „un mesaj”, sub forma unui „sin-tactic”, ce poate fi de-criptat, prin procesul de-numit „a citi printre rân(d)-duri”, adică prin sesizarea celor „de-nu-mite”, ca spus-e sau a „nuanței” celor „numit-e”, prin in-ton-are, ca:

·        utilizare, prin lipsa „a-numi-tor” noțiuni sau tonului co-răspunzător;

·        parte a cunoașterii semn-ificației conținute în cunoștința emisă;

Ceea  ce numim „sin-tagmă” este un „șirag” de coduri, iar verbalizarea este o „în-șir-ui-re” sub forma cuvintelor, care poate fi:

·         „co-rectă”, adică trans-mite-rea sunetelor are loc între „obiect” (e-mită-tor) și „observa-tor”, ca recep(t)-tor al imaginii;

·        „ex-act-ă”, în care trans-fer-ul sunetului (energiei vitale),  prin comunic-are are loc între „ora-tor”, ca e-miță-tor și „ascultă-tor”, ca recep(t)-tor al sunetului. 

Folosirea armonicelor de sunet, în in-ton-area unui eveniment, poate fi re-prezent-ată, în componentele nervoase deținute ca:

·        „unison”- monoton, cu legătură directă între culoare și eveniment în imaginea statică emisă;

·         „doime” – în-doi-ala privind legătura directă între culoare, sunet din eveniment;

·        „terță”- uluire, ne-așteptat, ne-cunoscut al evenimentului;

·        „cvartă”- ascuns, tăinuit, ceea ce nu e spus, ceea ce nu poate fi spus.

·         „cvintă”- chintesență, ceea ce numim „in-ton-ați-e”, sens profund al evenimentului, având culoarea îmbinată cu sunetul;

·        „sextină” – re-velați-e, o poartă de ieșire din im-pas, ca recepție omni-direcțională;

·        „septimă” - asigurarea unei vibrații proporționale între intensitatea  imaginii cu „tonul”  evenimentului pre-su(s)-pus a fi trăit;

·        „octavă”- trăirea evenimentului;

Modul de a spune, ca verbalizare a unui sunet timbru cu imaginea  cu-vântului, diferă de modul de a vorbi prin cunoașterea îmbinată a cunoștinței conținute cu energia vitală a sunetului. Câmpul generat de un im-bold-ul imprimat ca o radiație de undă, care cuprinde și mișcarea conținută de energia vitală, prin ton, poate fi: linear sau altern sau oscilant sau pulsatoriu. Satisfacerea necesității cunoscută ca „percep-ție” este „cheia” de acces spre cunoașterea „ascunsă” și pentru în-țel-lege-(a) -rea verbalizării spuselor auzite.

Cuvintele sunt instrumente de comunicare, coduri de semnal-i-zare ale toleranței umane, de senzorialitate și de sensibilitate, făcute din punctul de observare al intelectului sau din axul de existență, ceea ce numim cunoaștere și mișcare a noțiunii sau cunoștinței sau normei și a cadrului de referință.

Rolul cuvintelor este de a trans-port-a in-forma-ția sau cunoașterea. Un cuvânt cu-prinde „în-văl-uită” noțiuneasau norma (pre-textul) sau cunoștința și are „as-cu-ns” con-textul - cadrul de referință al actului sau al acțiunii.

„În-văluirea” are rolul de a acoperi „simbolul” (sunetul), care devine „o taină” sau un „un secret” și din acest motiv cuvintele „auzite” sunt un labirint de semnificații înșelătoare, o aparență a celor „ex-act-e”. „În-vălui-rea” cuvântului permite verbalizarea „minciunilor”, adică verbalizarea unor adevăruri parțiale, relative, particulare.

Condiționarea socială, de-numită „con-veni(n)-ență” (pentru om) se realizează cu ajutorul „normelor” im-puse (noțiuni sau cunoștințe) și de con-textul social, al vieții sociale a ființelor din aceeași specie. Condiționarea socială se realizează prin transmiterea ideologiei sau științei și cadrelor de referință (sunet). Condiționarea socială are ca efect, asupra altei ființe, „căutarea” interioară personală a noțiunilor sau cadrelor de referință care vor „con-firma”, prin modul de a raționa sau de a gândi personal, realitatea obiectivă auzită sau ascultată, ca verbalizare.

Condiționarea  socială este rezultatul procesului de „im-plic-ați-e”- de a accepta la prima vedere cele vorbite, ideologia sau știința și cu posibilitatea de „ex-plic-ați-e”  derivată din cunoașterea personală. Ex-plic-ația poate fi dată prin: a pre-zumasaua con-siderasau a pre-su(s)-punesaua con-damna. Condiționarea socială, ca in-fluenț-are, este bazată pe folosirea forței naturale, automate, pentru a defini cele observate sau cele auzite. Condiționarea socială, ca manipulare psihică, înseamnă a interveni în procesului natural de „con-fluență”, în întenția de abatere a celorlați, de la cele pro-puse în plan interior.

Efectul cuvintelor sau „manipularea” psihică poate determina „in-fluența-rea” mentală, prin schimbarea noțiunii sau a cadrului de referință prin străpungerea câmpului bio-in-forma-țional sau energetic al ființei. Manipularea psihică este consecința deținerii unei „frici” psihice (lașitate), declanșată de o „în-(s)-pă(i)mântare”, în enunțarea unei definiri a noțiunii sau a cadrului de referință. Manipularea psihică, a celuilalt, făcută prin ajustare sau prin uitare, se realizează prin crearea unei „breșe” (stră-punge-re) în câmpurile energetice deținute.  Efectul „breșei”, ca rezultat al captării unei „re-flect-ări” interioare sau a unei verbalizări (proiecție) va fi:

·        un „im-pact” - o ofensă adusă altuia;

·        un „im-plant” – un front ce declanșează o „luptă” interioară cu celălalt;

·        o „am-pret(ț)-are” – o prezumție despre cele trăite de celălalt.

Cel care verbalizează „imitarea” interioară sau „interpret-ea-ză”, cele auzite, este un „com-bina(r)-tor” al noțiunilor sau a sunetelor din in-ton-area folosită sau auzită, tonul prezentând un „dez-acord” față de cadrul de referință obișnuit.

Com-bina(r)-tor-ul deplasează sau relochează sau mută noțiunea sau cadrul de referință în altă gamă de frecvență decât cea folosită pentru materializarea vieții. Com-bina(r)-tor-ul va avea simțământul de „stăpân-i-re”sau„îm-păca(t)-(a)re” sau „in-adeva(r)-are”, prin „născoci-rea” pre-su(s)-pusă, dar în fapt, este un proces de „pre-dare”saude „jef-ui-re” a puterii interioare a celuilat. Influențarea mentală, prin „născocire” va avea drept rezultat apariția trăsăturilor de:

·        ha-bot-nici-e, adică a ignora cele auzite sau ascultate;

·        bigot(ț)ia, adică  a pre-tinde altceva, prin amăgirea personală, dată de intrepret-are-a făcută;

·        fățăr-nici-e, adică a crede interior că „a pricep (p)ut” cele auzite sau ascultate;

·        ipo-crizie, adică a da im-presia că a crezut interior cele auzite sau ascultate;

·        ne-dumiri-re, adică a nu știi propria acceptare sau respingere interioară, rezultată din  intrepret-are-a celor auzite sau ascultate;

·        prost-(ț)ie, adică a accepta orice verbal spus și ascultat;

·        con-fuzi-e, adică a avea o obsesie pentru a primi un răspuns dorit, la întrebările interioare personale, ce nu au primit răspuns.

„Dez-lega(t)-rea” de condiționarea socială, ceea ce de-numim „bun-simț”, este un efort numit „stră-danie”, prin care este asigurată fluidizarea  fluxului de con-fluență al mesajului primit.

Definirea noțiunii sau cadrului de referință înseamnă utilizarea potențialului interior (ax de existență), prin a dis-tingesaua dis-criminasau a dis-cer-ne între „ceea ce sună” și „ceea ce pătrunde”. Definirea noțiunii sau a cadrului de referință, prin comunicare verbală este totdeauna „o pro-voca-re”, „o sabie” cu două „tăișuri”, de culoare și sunet. „A dis-cer-ne” clarul, adică a simți și a trăi, a re-cunoaște cuvintele emise, este ceea ce înseamnă a dez-vălui secretul, de-numite „pro-fe-ție” sau „in-tui-ție”.

Utilizarea limbajului este un proces de învățare activă, un flux de con-fluență, acceptabil reciproc, care implică alegerea cuvintelor, necesare ex-primării exterioare sau im-primarii interioare. Fluxul de con-fluență este reversibil între ora-tor și ascultă-tor.

Alegerea personală, a oratorului sau a ascultătorului, este dată de puterea interioară a pre-textului, îmbinată cu magnetismul situației din con-text. Fluxul este constatat interior de către conștiența activă îmbinată cu percepția activă, ceea ce numim măiestrie. A învăța măiestria este un meșteșug, care va dez-vălui „taina” ascunsă, în „com-unic-are”.

„Maestrul”, ca „orator” utilizează limbajul, în ex-prim-are-a unei „idei” sau a unei „credințe”, adică îm-binar-ea culorii luminii cu sunetul corăspunzător, cuprinse în cu-vântul ales, spre a fi verbalizat, ceea ce de-numim „a avea verb” sau „a da viață”.

A fi ascultă-tor, înseamnă a identifica și a pricepe, cele observate sau auzite,  prin „poziția” interioară, care „re-conciliază”, între „uluire” (intelect) și „frică” (psihic), ceea ce de-numim „pricepe-re”. Cuvântul „a eleva” sau a ridica spre cunoaștere, conduce la cuvântul „elev”, adică cel ce învăță.

„Pricepe-rea” este capacitatea minții deschise unui sistem biologic deschis de a percepe „acordul” dintre noțiune și cadrul de referință (ton) a celor auzite sau spuse, ceea ce numim simțământ de securitate. Trăirea este realizată prin „par-curge-re-a” pre-textului și con-textului, prin mișcarea „re-versă”, adică înapoi în memorie  sau „in-versă”, adică înainte pentru acumularea cunoașterii.

Par-curge-re-a con-fluenței asigură timpul necesar alinierii câmpurilor bio-in-form-ționale sau energetice interior și exterior, pentru gândire și pentru alegerea unei „deci-zi-ei”, ceea ce va defini „in-tenți-a” conținută în fluxul de con-fluență. Mișcarea, într-un cerc al fluxului de con-fluență, a noțiunii sau a cadrului de referință, definită ca „în-cerc-are”, este cea care  va determina efectul de în-vi-ora-re, în-sufleț-i-re sau eleva-re, ceea ce înseamnă „a com-unic-a”.