„Ai îngropat sufletul tău,

în mormântul de mizerii știute.

Vrei învierea morților de apoi,

pentru viața din noi,

Vrei înapoi frumosul,

din sufletul tău, din noroi,

Vrei înapoi iubirea,

zăcută-n cute de suflet, pe fața știută,

Vrei să primești binecuvântare,

de regăsite cărări-nflorite,

pe drumul de viață-ngropată,

în chinuri și-amar.

Vrei strălucirea-n ochii divini,

din perechea,

oglindă-n rai!”

„Unde s-a dus,

Eterul s-a stins,

Eu am rămas,

un chip sculptat,

în versuri de tine,

de rai  în mâine !”

„Fitilul lumânării stă cocârjat

și arde mocnit de roșu, în jos.

Pare un om aplecat, peste mormânt,

înclinat spre crucea divină a vieții de mâine.

Flacăra se-ntinde la cer, invocând cu nesaț, 

o altă șansă a vieții comune de zile,

lăsate-n iubirea de ieri, pentru mâine.

Va arde mocnit, până mâine!”

„Soarele a venit timid,

crăpând ziua de nea,

din viața mea.

Raze timide încearcă,

să stingă aduceri aminte trecute,

Pe cer, norii aleargă spre vest,

ducând înspre tine regăsirea,

în norii de nea, cu fulgi modelați,

în cristale de viață, din noi!”

A  fi discipol sau a fi maestru????

Discipolul: abandonul este saltul cuantic de la minte la non-minte, de la ego la starea lipsită de ego. Tot ceea ce trebuie să faci este să lași egoul deoparte........ A fi cu adevărat gol în fața lui dumnezeu înseamnă a cunoaște și acea cunoaștere este total diferită de acumularea de cunoștințe. E mai aproape de simțire decât de cunoștințe, e mai aproape de iubire decât de logică, e mai aproape de existență decât de credință. E existențială!!! Abandonul înseamnă să deschizi „ochii”. Nu abandonezi nimic, nu renunți la nimic; doar dispare o idee prostească, un vis, datorită faptului că te-ai trezit!!! Fie te trezești și apare abandonul, fie te abandonezi și ești trezit! Cele două fețe ale aceleiași monede! Toate visele ajung să fie sfărmate, sunt sortite eșecului, dar mintea este extrem de inventivă. Când un vis se năruie, ea dă naștere altuia. În pauza dintre vise auzi inima. Prin simțirea, prin iubirea ta, poți avea o percepție vagă – poți gusta, poți adulmeca ceva ce ține de divin, poți auzi o chemare ce vine de departe.........Acolo, poți ajunge în planul al treilea plan al ființei tale, unde are loc cunoașterea, iar atunci ești în același spațiul cu celălalt și ajungi la cunoaștere!!!! Poți să vezi, iar „a vedea” înseamnă transformare, „a știi” înseamnă transformare. Dacă nu poți accepta transformarea, nu poți accepta starea de „discipol” și faptul că ai găsit un maestru – „instructor”!! Egoul vrea să fie maestrul,  ca să termine cu starea de discipol....... Iluminarea nu poate veni din afară și niciun maestru nu o poate face!!! El este doar un agent catalizator!!! Când se iese din cunoștință, se intră în simțire – ființa devine „discipol”. Când se iese din sfera simțirii, se intră în sfera ființării, se ajunge la iluminare!!!

Maestrul: Numai cei orbi cred, cei care văd nu au nevoie să creadă – ei știu!! Cel care crede că știe, nu știe; cel care știe că nu știe, acela știe!!! (această stare este extrem de împovărătoare!!!) Dar a cunoaște viața înseamnă a cunoaște că viața este cu neputință de cunoscut, înseamnă a știi că este un mister de nepătruns, de nemăsurat!!!! A intra în incognoscibil este cea mai mare aventură a vieții, cel mai mare extaz, dar ți se face frică, ai impresia că pierzi ceva, că pierzi visul minții. Misticul pătrunde în lumea interioară, se uită spre altar, înăuntrul templului („Construieşte un altar în inima ta, dar nu fă din inima ta un altar!!!”) – momentul în care știi cine ești!!! Acolo, poți ajunge în planul al treilea plan al ființei tale, unde are loc cunoașterea, iar atunci ești în același spațiu cu celălalt și ajungi la cunoaștere!!!! Poți să vezi, iar „a vedea” înseamnă transformare, a știi înseamnă transformare. Îndoiala persistă din cauza lipsei de claritate, persistă undeva la periferie....... „instructorul” exterior este doar o „oglindă”: ceva se întâmplă în interiorul celuilalt!!! Își vede fața originală în „oglindă”, își vede interiorul. „Oglinda” doar îl face conștient de propriul său interior, dar poate fără „oglindă” n-ar fi devenit conștient!!!! „Oglinda” arată „chemarea” simțită de „discipol”. În acel moment, „discipolul” simte „declanșarea” – „comunicarea interioară”. Din acest motiv, majoritatea, când se simt într-un anumit fel, doresc să-l „omoare” pe celălalt, pe maestru, pe „instructor”!  Calea este „deschisă” numai dacă „discipolul” are încredere în ceea ce se comunică („Fii în operele tale aşa cum eşti în gândurile tale!!”).  Egoul poate intervi, pentru a nu se înțelege „relația” dintre cei doi, putând impune nerenunțarea la falsa identitate a „discipolului”, moment în care acesta poate „fugi” din frică și să își continue „închisoarea”. Numai un „maestru”, un „instructor” poate învăța să se „rămână  în picioare” după distrugerea egoului. „Instructorul” va lua ceea ce nu aparține ființei și îi va da ceea ce are, dar nu știe, ceea ce implică „abandonarea” prin maestru, nu maestrului. „Munca” maestrului constă în aceea de a deveni nefolositor discipolului, de a-l învăța libertatea ființei („De auzit te-am auzit, dar acum ochii mei te văd şi inima mea te simte!!”). Cunoașterea va avea loc la sfârșit, dar senzația poate exista și înainte. A cunoaște ține de simțirea ființei. A ființa ține de iluminare. („Când ştiinţa va intra în inima ta şi înţelepciunea va fi plăcută sufletului tău, cere şi ţi se va da!!”)

În concluzie, nu știu, care dintre noi este „discipol” și care „maestru”, cert este că aceste „mesaje” m-au clarificat, cu o forță de neimaginat!!!! Știu că această împărtășire va avea importanța ei pentru tine, drept pentru care te binecuvântez cu înțelegerea celor scrise și cu o ființare în binele tău cel mai înalt!!!

„Cercul magic de foc,

înconjoară Pământul,

cu brâul viitorului nou.

Soarele își va da mâna,

cu Pământul,

în decembrie nou!

Mână în mână, vom fi,

cu cercuri de foc,

în inele pe degete moi,

În casa a cincea din cer,

sunt schimbări de mobile noi,

prin gânduri de noi!”

„Albastrul lumânării se întinde,

în galbenul flăcării, aducând din eter, 

mesaje divine, în lumina de ieri.

Roșu încins, în inima ta, pâlpâie-n zadar,

ca un jar, în albastrul gândului purtat,

prin eterul lumânării de foc, din inima ta.

În conul flăcării, te-ai băgat, ascuns,

de încinsul eter, al gândului tău.

Te voi iubi de-a pururea,

în toate cele ce sunt 

și-n întruparea sufletului pereche!”

„Te-am regăsit, într-un gând pierdut,

într-o noapte și-o îmbrățișare amară.

Te-am găsit, apoi, în visul serii,

de toamnă și-n frunzele moarte, pe jos.

Te voi regăsi, într-o zi, în albastrul jucăuș, 

din privirile zilei de vară,

într-o frunză, a pomului înflorit,

de iubirea germinată-n iarnă!”

 „Era Vărsătorului,

a venit,

cu gânduri noi de eter.

Mințile toate au înțeles,

noul de mâine-n eter,

Sufletele toate au dansat,

iubirea-n viață din nou!”

„Ai plecat, printre fulgii de nea!

Ai venit, lunecând pe un fulg!

Unde ai fost?

Să mă schimb!

Și-am venit, aducând din eter:

Viață plină de noi amândoi,

Viață plină cu albastru de flori,

Viață plină cu zefir de-alinturi,

Viață plină de alunecări în valuri, 

înspumate-n dorințe de noi,

Viață nouă-n carcase de miere

și faguri de albine din flori,

Viață pulsând în vibrații de noi!”

„Norii vieții tale s-au risipit,

în cerul vieții mele de ieri.

S-au ciocnit și-au fulgerat,

amar aruncat în cuvinte,

Au tunat și-au plouat,

cu replici adânci de neant,

S-au așezat și au stat la taclale,

risipind cuvinte înșelătoare,

S-au purificat, cu apă stelară,

de noi ploi-n primăvară,

Acum, au plecat ……

E liniște și din nou, vară!”

„De dimineață, luna mă privea,

din fereastră, în albul de nea.

Un sfert de lună a rămas în cer,

dovadă a nestinsului dor,

ca să-mi spună, întregul dor:

Dor de albastru întins în pupile,

Dor de scântei jucăușe-n eter,

Dor de uitate povești între nori,

Dor de neuitat alean sufletesc,

Dor de amor închis cu zăvor,

Dor de iubire în inima,

plină de dor!”

„Răvașele curg din eter,

în vârful stiloului greu,

Se-ntind pe hârtia din față,

în cuvinte de dor și amor:

Cuvinte timide de-aduceri aminte,

Cuvinte ce spală dureri neștiute,

Cuvinte ce-nvie sufletul mort,

Cuvinte de-alint pentru noi,

Cuvinte ce leagă-n eter, 

Ziua de mâine, din nou…….!”

„Erai acolo, în colțul ferestrei și

priveai o lume ascunsă-n rai!

Vedeai lumea nebună de-acasă,

Vedeai casa ce-așteaptă venirea,

undei galactice de lumină,

Vedeai forma informă a inimii tale,

pulsând în derivă pe val,

Vedeai diformul din sunetul glasului,

spus pentru alean,

Vedeai  o mișcare zbătută-n

dansul dorinței nălucă … de ea!”

„Mă inundă un val albastru,

de gând nebun pentru tine,

Ce este asta?

Ești tu în mine?

Ai venit la mine, acum?

Ca să-mi spui să vin la tine?

Știu, mă aștepți nebun de tine!

Acum!”

„Crăpatul de ziuă, din sufletul tău,

furișează lumina printre colțuri,

de penumbră aruncată-n gânduri,

perdea de iluzii deșarte,

spulberate de un vis de alinare,

în gânduri amare…. de ea!”

„Ai venit pe o rază de lună,

în colțul ferestrei galactice,

să privești sclipirea divină,

de viață nebună.

Steaua nordului ai devenit,

pentru un timp neștiut,

nici de ea, căutând în zadar,

perechea din cer, pe Pământ!

Steaua a căzut, în eterul din ea,

pe Pământul fertil al gândului

de poveste, uitată-n stelar!”

„Dorul tău de mine, s-a aprins,

într-un gând albastru eter,

Dorul tău de mine, imaginează,

peisaje de viață, în rai,

pe o creangă bătrână de ani,

Dorul tău de mine, pâlpâie-n,

zadar, regăsirea din tine,

Dorul tău de mine, ar vrea,

viața comună în rai, cu extaz mirific,

în creanga bătrână de ani seculari!”

„În dimineața vieții ai aflat,

de extazul promis atunci………….

În dimineața vieții aveai,

o mulțime de ani,

pierduți în zadar……!”

„Stăteai, într-un colț,

pitit și priveai în infinit!

Punctul privirii tale era fixat,

în ținta vieții de acolo,

Distanța din infinit,

era dorința ta de finit,

Distanța a devenit punctul,

din infinitul gândului pitit,

Punctul pitit, erai tu în finit!”

„Cheia vieții tale, am găsit-o,

printre spațiile tăcerii de tine.

Era ascunsă în zăvorul,

sufletului pierdut,

în infinitul vieții de apoi.

Cheia strălucește-n eter,

sclipiri din cer, neștiute de tine,

Cheia am prins-o-n brelocul de dor,

în locul de amintirii de ieri,

din viitorul de dor!”

„Într-un nor de vis,

ai plutit cu dor aprins,

Norul s-a stins, lumina a venit,

Ai sărit, din norul de vis,

în paradis, de neatins!”

„Liniște adâncă, te-a cuprins:

Liniște de regăsire,

Liniște de luminare,

Liniște de revenire,

Liniște de știut de mâine,

Liniște de cosmos, în mintea ta,

Liniște de cerul meu și

fulguire albastră de nea!”

„O picătură de ceară a alunecat,

din lumânarea aprinsă de dor,

O binecuvântare de moarte,

în zborul eterului gol,

O lacrimă pe obraz neștiut,

pentru amar și tristețe de ieri,

O flacără a sufletului însoțit,

în neantul vieții veșnice de noi,

O lacrimă de suflet, pentru sufletul tău, 

izbăvit de un chin mutilant de idei,

O lacrimă de apă curată-n,

fulgul ce alene îmbracă,

mormântul de suflet al tău!”

„În aura lumânării te văd,

Străveziu de suflet pierdut,

În flacăra lumânării ai venit,

cu gândul tău cel de ieri,

În flacăra lumânării vei arde,

dorințe uitate de ieri, pentru noi,

În flacăra lumânării dansează,

viața de mâine, în doi!”

„Pescăruși de cuvinte planează,

din cerul inimii tale-n eter,

Dansul lor de albastru din cer,

Scrie în orizont, poezii de amor!”

„Jumătățile inimii se ceartă,

declanșând un infarct:

Infarct de gând oprit în arteră,

pentru a nu ajunge în venă,

Infarct de idee divină,

ajunsă meschină, prin sânge venos,

Infarct de colesterol adunat,

în gânduri mizere de viață,

Infarct de viață, dorită-n amor

și avută-n artere de gând,

Infarct tratat de bypass,

în viață dorită-n zadar!”

„O mulțime de cuvinte-am ales,

pentru a le aranja și ordona,

în gânduri mentale de zi,

de lumină și viață a ta,

O mulțime de cuvinte au venit,

din infinitul de gând și

primul a fost pom…….

Pom de viață seculară,

în inele concentrice de sevă,

pulsând spre neantul știut.

O mulțime de cuvinte s-au așezat

drept frunze în pom,

tremurând-n vântul de-apus.

În freamătul lor au scris poeme,

repetate de idei semințe de gând…………

Simfonia a înflorit, în poemul,

din pomul vieții de necuprins,

în scânteia de gând răspândind,

petale de cuvinte în vânt……!”

„Marea cuvintelor tale,

scaldă nisipul minții mele,

Fiecare cuvânt se așează,

desenând un model pe nisip,

Fiecare val ridicat de eter,

reașează cuvântul-n nisip,

și spală un gând.

Fiecare flux selenar,

aduce din larg,

alt cuvânt pe nisip.

Fiecare reflux selenar,

aranjează cu dor un nou cuvânt.

Cuvintele mării dansează-n

flux și reflux de gânduri idei.

Va fi o furtună,

în gândul de ieri,

Va fi liniștea mării,

în gândul hoinar,

de cuvinte-n eter!”

”Amar și amor!

Amar de tine în mine,

Amor de tine în mine,

Amar de amintire de viață,

Amor de gând de iubire,

Amar de neîmplinire,

Amor de regăsire,

Amor amar!”

„Iute și sărat, în amar!

Iute de foc perpelit,

Sărat de mare nesfârșită,

Iute de fugă nebună,

Sărat în vântul de vest,

Iute în vâna de ardei,

Sărat în sufletul meu!”

„Ghemul vieții  s-a-ncurcat…

Ața vrea desfășurare……

Oamenii vor stagnare………..

Viața se-ncurcă în ghem,

Ghem de concluzii amare…!”

„Ți-am scris,

o poezie de dor,

ca să sting un amor…….

Apa lacrimilor a curs,

peste cuvinte de dor,

Ochii s-au închis în amor,

Sunetul a tăcut din nou,

ascuns în amor!”