Lumea de lângă noi

 

A imita existența Versus A învăța, deprindere psihică

Deprinderea psihică este o abilitate de a stăpâni funcționarea interioară a ființei, adică a planului mental, al fanteziilor și incredulității, în esența vieții. Deprinderea  psihică este cea care acordă ființei calitatea identității personale, cunoașterea subiectului interior, autocunoașterea.

               Dualitatea materială este caracteristica senzațiilor corporale versus percepțiile psihice, declanșate de golul memoriei personale versus atenție. Obișnuit, oamenii, în starea de veghe, dorm, de aceea spunem că învățăm mai bine în somn, de aceea visăm ceea ce învățăm în stare de veghe, prin intelect.

Înlănțuirea evenimentelor fizice, ceea ce numim realitate obiectivă, este un reflex al creierului privind existența reală, asemănător reflexului muscular, în realizarea locomoției.

Orice reflex are la bază un act reflex și un arc reflex. Actele reflexe pot fi identificate în oglinda nagnetică a arcurilor reflexe. Activitatea actelor reflexe are la bază memoria, adică modurile de realizare a reflexelor.

Actul reflex începe prin amintirea  senzației, apărută în trupul fizic, adică accesarea memoriei, identificată printr-o „prezent-are” a obiectului, în realitatea subiectivă.

Arcul  reflex, ca  prezentare a obiectului poate fi fantazat, adică ireal, ducând la o acțiune de „se-duce-re”, prin construcția unui „văl”, unui „contrast” al realității obiective, văl re-simțit numai de cel în cauză.

Re-simțirea vălului va conduce la confuzia conștientului – intelectului, la „con-fuzi-a” cauzei cu efectul acesteia. Intelectul lucrează cu noțiunile sau cu cunoștințele și cu normele morale sau  sociale, nefiind capabil a identifica „diferențierea” conținutului acestora, adică a cadrelor de referință, ca sunete.

Re-cunoașterea conținutului celor deținute în memorie este importantă pentru construcția capacității de a gândi, adică pentru a putea înlănțui fenomenele care decurg de la cauză la efectul acesteia.

Pasivitatea (nepercepția sunetului cuprins în cuvânt-vibrație) față de starea de re-cunoaște-re a realității interioare va conduce la suprapunerea imaginilor și la evocarea reminiscențelor de înregistrare în memorie, construindu-se monstruozități și bizarerii, ceea ce numim intelectual – diavoli, demoni, satana, iuda, opinie sau critică.

Starea de „e-voca-re” va conduce la fenomenul de comparare a situației, faptului, conceptului, cu propria memoria deținută. Pasivitatea (cadrul de referință activ) este realizată prin starea de evocare a unei situații, unui fapt sau unui concept, din „în-registr(u)-are” (memorie), fiind ceea ce numim „nu vedem copacul din cauza pădurii”. În realitatea obiectivă, pasivitatea este exprimată ca o repetiție mecanică a celor „știute”, drept propriile „prezent-ări”, dar neînțelese, ceea ce numim intelectual „logic-ă”. Numai pe baza memoriei personale, imaginația va născoci realitatea obiectivă, crezând că „a văzut” sau „a știut”, fiind străin de dialogul interior, și trăind iluzia sau având sentimentul de stranietate și nu cel de existență. Emiterea  gândurilor „goale” vor genera influențarea celuilalt, prin amăgire și exploatare a vieții conținute de acesta, fenomen numit „vampirizare”. Captarea gândului „gol” va determina prin „forțare”  multiplicarea gândului gol absorbit.

Abilitatea de a gândi, numită  „facultate” este luciditatea se construiește prin accesarea propriei memoriei, urmată de completarea golurilor de etapă a fenomenului subiectiv, necesară identificării corecte a conținutului cauzei și a rezultatului efectului. Consecința gândirii va fi o altă re-prezenta-re, diferită de  imaginea intelectuală, ceea ce numim contrar, contrast, concluzie sau obiecție (imagine clară) sau rezonanță.

Completarea golurilor de memorie personală se realizează prin accesarea memoriei universale, a culturii unei specii, punându-se în oglindă imaginea subiectivă a unui obiect cu re-prezenta-rea esențială a acestuia.

Percepția stării de creare a gândului, provocată de intenție, pentru identificarea golurilor de memorie, va fi un dialog interior, prin fixarea gândului captat și dizolvarea sunetului cuprins, având ca rezultat înțelegerea fenomenului dintr-o situație sau fapt.  Dizolvarea sunetului cuprins în cuvânt va re-vela (re-mișca), prin învârtire, re-prezenta-rea esențială, arătând fața contrară a monedei con-cep-tului.

Acesta este fenomenul naturii de a învăța, care aparține psihicul uman, deosebind omul de ființele animale. Prin exercițiul de completare a memoriei personale se va dezvolta componentă numită minte - partea imaginativă a fenomenelor lumii exterioare, construindu-se cunoașterea individuală, prin experimentare interioară, ca trăire, ceea ce numim voie (a se cunoaște și a se înțelege). A observa propria activitate a minții, înseamnă a cunoaște și a înțelege ceea ce deții în memorie și cele necesare completării acesteia. Observația se realizează cu ajutorul in-tactului interior, ceea ce numim ochiul al treilea sau visare lucidă.

Procesul gândirii este o stare activă, având în componență 8 etape - construcția gândului și diseminarea acestuia, ca rezultat. Percepția procesului gândirii dă naștere sentimentului de a exista, adică de a contribui la existență, prin starea de a crea. Gândirea va urma ordinea naturală, înscrisă în legile naturii psihice, asociind imaginea cu conținutul (sunetul) acesteia, ceea ce de-numim intelectual „cosmos”.

Omul are posibilitatea de a opt-a între starea de e-voca-re și cea de a crea existența proprie, ceea ce de-numim intelectual liber arbitru.

Conștientul intelectual al omului nu este egal cu starea de conștiență a acestuia. Conștientul intelectual asigură funcționarea trupului, ca entitate vie, fiind necesară adăugarea funcționării acestei identități active, adică viața conținută.